Cand noi am fost copii, sub nicio forma nu aveam voie sa le raspundem parintilor nostri. Am crescut cu ideea ca acest lucru este o lipsa totala de respect, iar teoria o “transferam” si copiilor nostri. Dar oare sa fie acesta un lucru bun sau un lucru rau?
Va prezentam in continuare parerea psihologului Kelly Flanagan, tata a trei copii si autorul mai multor articole pe tema educatiei copiilor si relatiilor interumane. Asteptam la final comentariile voastre: Sunteti sau nu de acord cu dr. Kelly Flanagan?
Parintele din mine ar vrea sa scoata din copiii lui fiecare umbra de rebeliune, dar psihologul din mine se opune.
Ma jucam cu fetita mea, apoi fratele sau mai mare a venit si a observat ca jucariile lui “defilau” prin casa de papusi a surorii. Ca un caine a venit si le-a smuls de-acolo.
“Te rog sa mi le dai!”, i-am spus.
“NU!”, m-a repezit.
Ca parinte, mi-am dat seama ca am dat gres, ca nu sunt respectat. Parintele din mine s-a infuriat, am simtit ca-mi pierd controlul, desi se presupunea ca eu trebuie sa fiu adultul responsabil. Fiinta umana din mine a fost foarte trista, pentru ca intreaga dimineata imi fusese data peste cap. Insa psihologul din mine era foarte mandru ca baiatul spusese “NU”.
Sa spui NU este foarte greu. Este foarte greu sa setezi limite personale pentru ca te gandesti ca nu cumva ceilalti sa sufere din cauza refuzului tau.
Citeste continuarea pe SFATULPARINTILOR. RO.
