Când pot spune despre copilul meu că are o problemă?

Ca părinţi, ne întrebăm de multe ori care și unde este graniţa între „normalitate” și „problematic”. Ce probleme trebuie să-mi atragă atenţia mie, ca părinte? Când să știu că a sunat alarma pentru a face ceva, a merge la un specialist, a-mi pune câteva întrebări legate de „normalitatea” comportamentelor copilului meu?

Este foarte adevărat că fiecare copil este unic și are propriul său ritm de dezvoltare, însă la fel de adevărat este că fiecare etapă a dezvoltării are limite de varstă, astfel că dacă bebelușul are 6-7 luni și nu stă în șezut sau are 15 luni și abia vocalizează, atunci aceste lucruri nu sunt în regulă și trebuie să apelez la un specialist.

Când decalajul dintre comportament și vârsta/etapa de dezvoltare la care acest comportament este achiziţionat de majoritatea copiilor este mare, alarma trebuie să sune puternic și să vă adresaţi unui specialist, pentru că poate fi vorba de o întârziere în dezvoltare.

Când copilul este integrat în colectivitate, merge la grădi sau la școală, iar instituţia respectivă atrage atenţia asupra anumitor aspecte comportamentale sau de dezvoltare ale copilului, fiţi atent să vedeţi dacă se manifestă și acasă sau în alte situatii și cereţi mai multe detalii de la grădi sau școală (ce face/nu face concret copilul dumneavoastră, cât de des se întamplă, cu cine este copilul când se întamplă, cum reacţionează cei din jur, cât durează).

Un comportament este considerat problematic dacă:

este neconcordant cu vârsta cronologică a copilului (unui copil de 3 ani i se poate permite o criză de furie fără a fi considerată problematică, dar unuia de 6-7 ani, nu);
frecventa comportamentului (cât de des se întamplă) este mare – se întamplă în fiecare zi (sau mai des); se întamplă de 4-5 ori pe săptămană (sau mai des), în funcţie de problemă;
durata comportamentului este, şi ea, mare (manifestarea comportamentului este de lungă durată);
situaţiile în care acel comportament se manifestă (acasă, la școală, la grădi, la magazin, în parc, cu străinii etc) sunt cât mai numeroase. Dacă un comportament apare numai într-o anumită situatie, sau doar în preajma unei anumite persoane, atunci trebuie investigat ce anume se întamplă în acele situaţii specifice.

Nu este indicat să ignorăm problemele care pot să apară pe parcursul dezvoltării copilului, pe motiv că „nu are nimic”, „o să-i treacă”, „așa eram și eu la varsta lui”. Nu facem altceva decât un mare deserviciu copilului, nu-l ajutăm. Poate că e adevărat, așa eram și noi, însă, haideţi să ne gândim ce am fi putut realiza sau ce am fi fost/ajuns dacă cineva ne-ar fi ajutat. Poate că o să-i treacă, da, dar când, cu ce preţ și care vor fi consecinţele?

Nu e de preferat să exagerăm problemele sau să vedem ceva ce nu există, dar nici să le minimizăm. Când copilul tușește și are febră, mergem repejor cu el la medic, nu-i așa? Pentru că nu vrem să se agraveze probema medicală. În cazul „problemelor” psihologice, unele aspecte se văd mai puţin, altor aspecte nu le acordăm importanţa cuvenită, sau le minimizăm. Rar se întamplă ca ele să treacă „de la sine”. De obicei, acestea fie se agravează, fie se transformă, iar când lucrurile ajung să se „vadă” cu ochiul liber, cum se spune în popor, efortul depus pentru „îndreptarea” acestora este foarte mare. Din experienţa anilor ca psiholog, aş putea să spun că cei mai mulţi apelează la psiholog/psihoterapeut când este foarte târziu/după ce situaţia problematică nu a putut fi rezolvată pe alte căi. Ca și în cazul medicinei, este mult mai ușor să previi decat să tratezi și, dacă problema a apărut, atunci este mai ușor să treci peste aceasta atunci când ea este la debut, decât atunci când o ducem pe umeri multă vreme.

Recomand ca, ori de câte ori, se ridică vreun stegulet roșu, adică atunci când aveţi bănuiala că ceva nu este „în regulă”, să apelaţi la un specialist.